Lambourile pediculate au o lungă istorie în arsenalul reconstructiv, prima descriere datând din 600 î.Hr. (Sushruta Samhita). De fapt, fața a fost primul teritoriu anatomic în care aceste lambouri au fost aplicate. Studiul lor continuu, dezvoltarea, perfecționarea și descrierea lor, prin munca asidua a unor personalități ca și Gillies, Filatov, McGregor și mulți alții, le-au transformat într-un instrument valoros în chirurgia reconstructivă maxilo-facială.
Dezvoltarea și perfecționarea lambourilor libere au trimis într-un con de umbră aceste lambouri pediculate, mai ales în cazul reconstrucțiilor intra și extraorale, cu toate că utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială. În prezent, lambourile pediculate au fost înlocuite, în mare parte, de lambourile libere în cazul defectelor de dimensiuni medii/mari.
Cu toate acestea, există încă situații numeroase în care lambourile pediculate loco-regionale își dovedesc avantajele: intervenții chirurgicale mai simple și mai scurte, disponibilitate tisulară corespunzătoare pentru morfologia defectului, morbiditate redusă, versatilitate în mâinile chirurgului maxilofacial etc. De asemenea, ele reprezintă planul B de reconstrucție, în cazul în care planul A, cu lambouri libere, eșuează. Prezentarea își propune să revizuiască, prin intermediul cazurilor clinice, avantajele și limitările lambourilor pediculate utilizate în prezent, în epoca lambourilor libere.